Pentru Coco: dragostea întruchipată într-un cățel
De Fernando Santos
Citește în: Română Português
Îmi pare rău că n-am mai scris atât de des pe cât simt că ar trebui. Sincer, nu știu câți oameni citesc blogul acesta sau dacă articolul acesta va fi citit vreodată. Dar cred în Univers și cred că vorbele au putere.
Am învățat asta când eram copil mic și încercam să copiez la școală. Ideea mea era să-mi fac fițuici pe care să le pot consulta la teste, dar am ajuns să învăț totul doar scriindu-l. Acum încerc să fac același lucru.
Prin scris vreau să ajung până la marginile Universului. Vreau să scriu despre recunoștință, iubire și inimă frântă. Sper că, atâta timp cât va exista internetul, oamenii din viitor vor putea citi asta și vor afla despre o forță, o entitate, iubirea întruchipată într-o cățelușă: micuța mea Coco.
Partenerul meu, Paul, și cu mine am început să scriem acest articol când Coco a fost diagnosticată cu o tumoră cerebrală, cu puțin înainte să împlinească șapte ani. Atunci inimile ni se frângeau în o mie de bucăți, dar am vrut să împărtășim povestea și fotografiile ei cu lumea, ca să nu fie uitată niciodată.
Îl terminăm acum, după ce a trebuit să ne luăm rămas-bun.
Mica noastră haită
Avem trei bulldogi francezi.
Am adus-o pe Coco acasă ca să-i țină companie primului nostru băiat, Rocco. Era cu un an mai mică decât el, și au devenit nedespărțiți aproape imediat. Amândoi ne-au ajutat să trecem prin lockdown, iar în cele din urmă ne-am mutat din Londra la Worthing, ca să aibă împreună o casă adevărată, cu grădină.
Când Coco avea patru ani, am lăsat-o să se împerecheze cu Rocco. A purtat opt pui în burtica ei mică. Din păcate, erau prea mulți pentru ea. A născut natural, dar a supraviețuit un singur pui. Am numit-o Halo.
Rocco, Coco și Halo au devenit o mică haită strâns unită. În fiecare seară, Coco se juca de-a trasul frânghiei cu fiica ei. Ne păzea cu un devotament total. Coco era lumina ochilor amândurora, dar avea o legătură și mai specială cu Paul—el glumea că eu eram tăticul ei, dar el era mămica ei. Ori de câte ori Paul striga „Vino la mami”, venea în fugă, oriunde ar fi fost și orice ar fi făcut.
Coco, Rocco și Halo ne-au condus chiar și la altar în ziua nunții noastre. Coco a purtat o rochiță frumoasă pentru ocazie. A avut de-a lungul anilor câteva ținute speciale, printre care un mic costum de Moș Crăciun, de Crăciun.
Îi plăcea să stea întinsă pe spate, cu capul pe pieptul lui Paul, în timp ce el o săruta și o scărpina pe burtică—deseori mă alăturam și eu, iar dacă n-o făceam, îmi arunca o privire îngrozitoare sau doar se uita la mine și dădea din lăbuță. Ori de câte ori ne opream, scutura o lăbuță în aer, cerând mai mult. Bunătățile ei preferate erau puiul și peștele proaspăt luate de pe grătar. Adora să facă plajă în soarele de dimineață și adora să-l sperie pe poștaș de-i sărea inima din piept. Păcatul ei preferat dintre toate era să rupă corespondența.
Era atât de lipită de noi încât îmi sărea în poală în timp ce lucram, așa că i-am amenajat un pătuț lângă tastatură—apoi au urmat niște scărițe, ca toți trei bulldogii francezi să poată lucra lângă mine. Coco avea nevoie neapărat de cel mai bun loc, iar în ședințele serioase, în afara cadrului, deseori mi-era greu să fiu atent, pentru că ea își mișca lăbuțele, cerând atenție și scărpinat pe burtică.
Coco era nespus de loială. Nu prea o interesa să exploreze; prefera de departe să stea acasă, ghemuită lângă noi.
În pat, dormea chiar lângă capetele noastre. Acela era locul ei.
Ziua în care s-a schimbat totul
Ziua de 17 iulie a început ca o vineri însorită. Fusese o vară fierbinte în Regatul Unit, dar ziua aceea era mai răcoroasă, în jur de 20 de grade. Pentru că Coco era un bulldog francez—o rasă cunoscută pentru problemele respiratorii și pentru dificultatea de a-și regla temperatura corpului—eram mereu foarte atenți când o scoteam pe vreme caldă. Înainte să ne judece cineva: locuim într-o casă mare, cu o grădină mare, iar toți câinii noștri pot ieși afară oricând vor, printr-o trapă pentru câini.
Mai târziu în acea după-amiază, când s-a mai răcorit, am dus-o la pubul din cartier. Era într-o dispoziție minunată și atât de entuziasmată pe drumul de întoarcere. Apoi, fără niciun avertisment, s-a prăbușit și a început să aibă convulsii pe trotuar.
Într-o clipă, viața partenerului meu, Paul, și a mea s-a dat peste cap.
Am dus-o imediat la veterinar. Prima ipoteză a fost că suferise un șoc termic, deși nouă ni s-a părut puțin probabil, pentru că nu fusese chiar atât de cald. Peste weekend, a părut în mare parte ea însăși, deși am observat că pierdea puțin din mobilitatea picioarelor din dreapta.
Duminică seara, în timpul finalei Cupei Mondiale, a avut din nou convulsii. Halo, fiica ei, are epilepsie, așa că i-am dat lui Coco niște medicamente anticonvulsive de urgență și am dus-o înapoi la clinică. Acela a fost începutul unui lung calvar de probe de sânge, programări și griji. Mi-am amenajat chiar și un mic birou în sufragerie, ca să pot lucra chiar lângă ea, pentru că acolo se simțea cel mai în siguranță și cel mai bine.
Coco se purta în continuare ca ea însăși, dar problemele de mobilitate se agravau. Într-o noapte, am observat că nu se mișca cum trebuie și părea îngrozită doar încercând să se ridice. În timp ce așteptam trimiterea pentru RMN, am dus-o în grabă înapoi la veterinar și am ajuns la o programare de urgență la Spitalul Facultății de Medicină Veterinară a Universității Cambridge.
Acolo am primit vestea sfâșietoare. Coco avea o tumoră cerebrală agresivă, numită gliom.
Neurologii ne-au spus că nimic nu o putea vindeca. Chiar și cu opțiuni avansate precum radioterapia sau chimioterapia, cel mai bun prognostic ar fi oferit doar câteva săptămâni, poate o lună sau două.
Lupta pentru Coco
Din acel moment, am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să-i oferim lui Coco cea mai bună viață posibilă. Am cercetat fiecare tratament medical disponibil și am decis să încercăm chimioterapia de îndată ce se finalizau trimiterile veterinare.
În ciuda tuturor greutăților, a rămas exact aceeași cățelușă, deși tumora ocupa aproximativ 20 la sută din creierul ei. A rămas într-o dispoziție minunată. Încă mârâia la fiica ei, își păzea locurile preferate, ne iubea cu înverșunare și a rămas devotată familiei noastre.
Ziua lui Coco se apropia, pe 15 august. Știind că prognosticul ei era scurt, i-am organizat o petrecere de ziua ei mai devreme, pe 1 august. Prieteni și familie au venit de peste tot s-o vadă, iar ea a fost fantastică. Privind-o în ziua aceea, n-ai fi bănuit niciodată că trăia cu o boală atât de gravă.
Weekendul a fost luminos și însorit. Pentru un moment scurt, plin de speranță, chiar am crezut că tratamentele antiinflamatoare funcționau și că ea învingea toate pronosticurile.
Rămas-bun
Lunea trecută a fost încă o zi bună. Coco a arătat semne reale și liniștitoare de îmbunătățire. Dar în seara aceea, chiar pe la ora de culcare, a început din nou să aibă convulsii.
Chiar și după ce i-am administrat două doze întregi din medicamentul ei de urgență, convulsiile nu se opreau. Vedeam cât de grav îi era afectat creierul. Părea pierdută, dezorientată și se tot învârtea întruna spre stânga.
Am dus-o în grabă la veterinarul de urgență, la miezul nopții. După un examen atent, veterinarul ne-a explicat cu blândețe că masa tumorală îi afecta acum permanent calitatea vieții și funcțiile de bază ale creierului. Am luat decizia sfâșietoare de a o lăsa să plece, alegând s-o ferim de suferință și de convulsii continue.
Ne-am luat ultimul rămas-bun de la fetița noastră.
Acum se odihnește în pace în fundul grădinii noastre, chiar lângă puii pe care i-a pierdut cu ani în urmă, când Halo a fost singura care a supraviețuit.
Cine a fost cu adevărat Coco
Nu vreau ca nimeni să și-o amintească pe Coco doar pentru că ne-a părăsit cu puțin înainte să împlinească șapte ani. Asta a fost doar o clipă, la capătul unei vieți pline de bucurie și aventură. Îi plăcea să fie cu noi. Avea ochii atât de expresivi, atât de vii—făcea atâtea fețe. Ura să meargă pe plajele cu pietriș și refuza să folosească trapa pentru câini, așa că trebuia să-i deschidem ușile Reginei Coco ori de câte ori n-avea chef s-o folosească. Nu făcea pipi nicăieri unde nu era iarbă. Jucăria ei preferată era un inel alb pe care îl mușca și iar îl mușca, apoi și un inel mic, verde. Inelul alb l-am găsit din întâmplare, și îl iubea atât de mult încât am mai cumpărat două, în caz că se pierdea vreodată.
Vreau ca toți cei care citesc asta să afle despre iubirea fără margini—o cerea și ne-o dăruia, iar noi i-o dăruiam înapoi cu bucurie.
Coco era o ființă cu totul aparte. Era un spirit, un suflet, o entitate și o energie care a venit în viețile noastre ca să ne binecuvânteze cu șapte ani de neuitat. Era protectoare până la capăt, devotată și iubitoare. Fără să rostească vreodată un cuvânt, ne-a învățat ce înseamnă cu adevărat iubirea fără margini.
Ne-a schimbat întreaga lume în bine. Toată casa noastră, și ceilalți doi bulldogi francezi, se învârteau complet în jurul ei. Îi spuneam Regina Coco. Dar pentru mine, a fost mereu Titinininha mea—un alint portughez din limba mea maternă, pe care i l-am dat pentru că era atât de micuță când era mică.
Am fost atât de binecuvântați și privilegiați să împărțim viața cu ea. Era mereu prima care ne întâmpina dimineața, ne aștepta mereu la ușă ori de câte ori Paul sau eu ieșeam din casă și era mereu prima care sărea, cu tot entuziasmul, la orice făcea. Ne învârtea complet pe după lăbuțele ei mici. Gluma din casa noastră era că era casa lui Coco, iar ea doar ne lăsa, cu bunătate, să locuim în ea.
Era fetița lui mami și a lui tati.
Aveam chiar și o poveste preferată despre ea. Ziceam că sub scări, în căsuța ei, Coco avea o cameră secretă de comandă din care controla lumea. Ori de câte ori se întâmpla ceva care ne ținea pe Paul și pe mine acasă—o mașină stricată, o grevă sau vreme rea—ne uitam unul la altul și spuneam: „Coco controlează iar evenimentele.” Glumeam că ea crea erori în lume doar ca să rămânem acasă cu ea.
Era o poveste plină de dragoste pe care ne-o spuneam nouă înșine, dar o parte din mine încă se întreabă dacă nu era adevărată.
Efectul secundar al iubirii
Se spune că singurul defect al câinilor e că viețile lor sunt mai scurte decât ale noastre. Coco a fost aici șapte ani din viețile noastre, dar e o alinare imensă să știm că noi am fost acolo pentru toată viața ei. Din ziua în care am cunoscut-o la gara Paddington până la ultima ei suflare, a știut că era iubită mai presus de cuvinte. La final, i-am șoptit cât de mult era iubită și cât de mult va fi mereu.
Jur că încă îi simt energia și prezența în toată casa. Viața și-a pierdut un pic din magie.
Se spune că durerea și inima frântă sunt pur și simplu efectele secundare ale unei iubiri profunde. Durerea pe care o purtăm acum reflectă iubirea imensă pe care am împărtășit-o cu ea. Uneori pare greu să respir. Știu că rănile se vindecă în timp, dar rănile vindecate rămân tot cicatrici. Am pierdut un stâlp al vieții noastre de familie, iar lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel fără ea.
Și totuși, în același timp, sunt atât de profund fericit și recunoscător pentru darul vieții ei. Ce onoare a fost că ne-ai ales pe noi, Coco.
Tetena mea, sper să ne reîntâlnim iar și iar, în fiecare viață. Glumeam că, în viețile noastre trecute, Paul și cu mine eram câinii, iar tu erai omul care avea grijă de noi. Ar fi atât de frumos să te primim înapoi într-o zi ca fiica noastră, de data asta om.
Îți mulțumim din adâncul inimilor și al sufletelor noastre. Știu că într-o zi ne vom revedea acolo unde limitele fizice nu mai există și ne vom putea juca împreună ca o singură energie. Ești pentru totdeauna în inimile noastre și îți promit să mi te amintesc în fiecare zi, pentru tot restul vieților noastre. Știu că într-o zi vom fi din nou împreună, te vom scărpina pe burtică și nu ne vom mai despărți niciodată. Mai știu că ești încă, într-un fel, aici cu noi și că vei fi cu noi pe vecie și pentru totdeauna.
Creațiile mele tricotate pentru Coco
Iată câteva dintre creațiile tricotate speciale pe care le-am făcut pentru Coco. N-am apucat niciodată să-i fac un adevărat tricot Gigante, din cauza mărimii, dar am învățat atât de multe despre meșteșug creând aceste piese mici pe care să le poarte.
În amintirea ei, cu dragoste
Dacă povestea lui Coco ți-a atins inima, ți-aș fi profund recunoscător dacă te-ai gândi să faci o mică donație către Wadars, organizația noastră locală de salvare a animalelor, aici, în Worthing.
Îți mulțumesc din suflet că ai citit. Dacă ai pierdut un animal de companie sau treci acum printr-un doliu, nu ezita să-mi scrii direct la fernando@giganteknits.com.
Dacă poți să-i dăruiești un gând liniștit fetiței mele când citești asta, te rog, cere ca energia ei să rămână aproape de mami și de tati.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.
Și Dumnezeu s-o binecuvânteze pe mica noastră Regină Coco, pentru totdeauna și pururi ❤️
Mami și tati te-au iubit nespus,
Mai mult decât prin vorbe s-ar fi spus.
Regina casei din prima zi,
Comoară-n inimi pe veci vei fi.
În orice viață, știm asta prea bine,
Mereu ne vom găsi drumul înapoi la tine.
Coco — Her Life: filmul
Trei ore și șase minute — fiecare fotografie și fiecare videoclip pe care îl avem cu ea, în ordine, din noaptea în care a venit acasă până la ultimul ei cadru, încheiat cu o dedicație. Acum trăiește aici, pentru toți cei care au iubit-o. Folosește capitolele ca să sari direct la un moment.
Citește mai departe
The Sovereign: cardiganul pe care l-am făcut în cel mai greu an al meu, acum gratuit
Primul cardigan pe care l-am făcut vreodată, tricotat de-a lungul unui an de internări în spital și trei operații — și piesa cu care a început Gigante Knits.
Citește în continuare →
